Introducere. „Luceafărul” de Mihai Eminescu este un poem construit în jurul întâlnirii imposibile dintre două lumi: una omenească, limitată de timp, și una cosmică.
Visul Cătălinei
Cătălina, fiică de împărat, privește Luceafărul și îl cheamă în vis. Astrul răspunde chemării și coboară de două ori, în înfățișări neobișnuite. El îi propune fetei o iubire care ar însemna ieșirea din condiția ei obișnuită.
Drumul lui Hyperion
Luceafărul, numit Hyperion, își dorește să poată trăi ca un om pentru a fi aproape de Cătălina. El pornește spre Creator și cere dezlegare de nemurire. Răspunsul primit îl face să înțeleagă că ordinea cosmică nu poate fi schimbată pentru o iubire trecătoare.
Alegerea pământească
Între timp, Cătălina se apropie de Cătălin, un paj isteț și apropiat de lumea ei. Cei doi aleg o iubire posibilă, omenească. Hyperion revine la locul său și privește de sus această alegere.
Opoziții importante
Poemul pune față în față eternitatea și timpul, excepționalul și comunul, aspirația înaltă și fericirea imediată. Nu este doar o poveste de iubire, ci și o reflecție despre limitele fiecărei condiții.
Recapitulare. Urmărește cele două planuri: Hyperion și lumea cosmică; Cătălina, Cătălin și lumea pământească. Conflictul apare fiindcă cele două moduri de existență nu se pot uni deplin.